Răsfoind despre arhitectura caselor vechi din Bucureşti pe internet sau în bibliotecă (Radu Oltean – Bucureşti 550 de ani de atestare http://art-historia.blogspot.com/2010/06/bookfest.html , Valentin Mandache http://casedeepoca.wordpress.com/2010/08/29/vechi-geamlacuri-otomane/ şi alţii) am remarcat un element distinctiv: geamlâcul cu ramă de lemn. Se pare că era răspândit în tot arealul geografic balcanic, deci şi în Principate. Apariţia şi caracteristicile sale erau logice, din punct de vedere a funcţionalităţii şi a materialelor folosite (lemn, carouri mici deci ieftine de sticlă).
Iată mai jos câteva exemple: la Hanul lui Manuc şi la două case vechi de pe străzile Smârdan şi Batişte.
Ultima dată când am fost în Şcoala Centrală, observând progresul şantierului de renovare, m-a „trăznit” o revelaţie: Ion Mincu a folosit acest element, geamlâcul caselor vechi româneşti, şi la Şcoala Centrală! Într-adevăr, dacă mergeţi pe holurile din spate, ce încercuiesc amfiteatrul, acolo nu mai sunt nici tavanul de lemn bogat ornamentat, nici arcadele trilobate, spaţiile nobile ale şcolii fiind în partea din faţă. Totuşi, Mincu nu a lăsat partea din spate a şcolii lipsită de orice decoraţie sau de trimitere la identitatea arhitecturală vernaculară, ci a folosit un geamlâc cu rame de lemn şi stâlpi sculptaţi şi pictaţi (ultima poză).
Geamlâcul nu arată acum prea bine, cu sticlă de toate culorile şi modele. Poate de-aia nu prea atrage privirile. Totuşi, după ce va fi reîmprospătat, va fi încă un element distinctiv al arhitecturii neormâneşti pus în valoare la Şcoala Centrală.

Anunțuri