La începutul acestui an, pe fondul crizei Schengen, un important politician român, eurodeputat şi fost ministru de externe, propunea să ieşim din Organizaţia Francofoniei, pentru a „pedepsi” Franţa care se număra printre opozanţii intrării României în sistemul Schengen.
O propunere cel puţin nefericită, luând în considerare tot ce leagă România de „sora ei mai mare întru latinitate”.
Expresia nu este goală de sens. Încă de acum 180 de ani, Franţa a jucat un rol însemnat în revenirea românilor pe scena europeană, afirmarea identităţii lor naţionale în context european şi câştigarea independenţei. După Revoluţia lui Tudor, tinerii boieri s-au şcolit la Paris şi de la poporul francez au luat pilda libertăţii, a luptei împotriva regimurilor tiranice. La două revoluţii au fost martori paşoptiştii noştri (1830 şi 1848), cei care au avut pe urmă curajul să înfrunte 3 imperii pentru a cere un stat pentru Români. Este bine ştiut că în 1859 Împăratul Napoleon al III-lea a fost „naşul” Unirii Principatelor. Detestat în Franţa pentru înfrângerea de la Sedan, el este foarte apreciat la noi în ţară. Mişcarea intelectuală a tinerei Românii a fost filo-franceză şi a rămas şi după înscăunarea Regelui Carol I, cu care a avut chiar conflicte la începutul domniei, în perioada războiului franco-german.
România nu este în Francofonie pentru că ar fi fost cândva colonizată de Franţa şi a „moştenit” o populaţie de limba franceză. În România se vorbeşte franceza după aproape 200 de ani de cultivare asiduă a acestei limbi, de către elite mai întâi, apoi progresiv de către pături din ce în ce mai largi ale poporului. Şcoli precum Şcoala Centrală au jucat şi joacă un rol însemnat în răspândirea limbii şi culturii franceze. Franceza, deşi nu mai este la fel de importantă ca engleza ca limbă de circulaţie internaţională, rămâne limba care deschide porţile unei mari culturi. Franţa rămâne printre principalele ţări investitoare în România prin firmele sale (Renault, GDF Suez, Veolia, de exemplu).
Atunci de ce să spunem vorbe necugetate? De ce să nesocotim un efort de generaţii, de aproape 200 de ani, de când limba şi cultura franceză sunt prezente în educaţia noastră? Trebuie ca noile generaţii de copii să nu mai înveţe limba franceză, să nu mai meargă la burse în Franţa? Dimpotrivă! Vechea prietenie dintre România şi Franţa, cimentată prin integrarea limbii şi culturii franceze în învăţământul românesc, este un atu la care nu trebuie să renunţăm, este o relaţie pe care nu trebuie să o jignim. „Il est vain, si l’on plante un chêne, d’espérer s’abriter bientôt sous son feuillage”, spune un proverb francez (Cine plantează un copac nu se poate aştepta să se adăpostească prea curând sub umbra sa) . Aşa este şi cu prieteniile, chiar şi cele între state: prietenii vechi trebuie preţuiţi, sunt ca un copac plantat de demult, de a cărui umbră ne putem bucura.
Vive la Roumanie, Vive la France!

Anunțuri